Industria citărilor academice umflate artificial, o afacere de milioane

Tot mai mulți universitari români își umflă artificial numărul de citări și profilul academic publicând masiv în reviste editate de MDPI, un gigant elvețian al publicării open access, acuzat de-a lungul timpului de practici apropiate revistelor „predatory”. Deși unele dintre lucrările publicate de MDPI sunt indexate în Web of Science și Scopus, editorul este cunoscut pentru viteza suspect de mare de publicare, peer-review-ul superficial și avalanșa de invitații trimise cercetătorilor pentru a edita numere speciale. În ciuda faptului că a fost inclus pe lista neagră a cercetătorului Jeffrey Beall în 2014 (BEALL’S LIST OF POTENTIAL PREDATORY JOURNALS AND PUBLISHERS) , MDPI a fost reabilitat ulterior de mari baze de date științifice, ceea ce îl face un instrument ideal pentru cei care vor să bifeze rapid articole „cotate”, fără un filtru real de calitate. Practica e înfloritoare și în România, unde publicarea într-o revistă indexată poate însemna bani, promovare sau avansare în carieră – chiar și atunci când știința rămâne pe planul doi.

Predatory Journals şi MDPI 

În România, publicarea masivă de articole în reviste științifice cu vizibilitate internațională, indiferent de calitatea lor, a devenit un instrument eficient de carieră pentru numeroși universitari. Printre cele mai folosite canale se numără publicațiile MDPI și o serie de reviste „predatory”, care oferă acces rapid la indexare în baze de date importante, în schimbul unei taxe și fără un control riguros al calității științifice. Pentru autorii români, beneficiile nu sunt doar de imagine, ci și cât se poate de concrete.

Primul avantaj major este legat de promovarea în cariera universitară. În România, publicarea în reviste indexate în Web of Science sau Scopus este o condiție formală pentru avansarea de la asistent la lector, conferențiar sau profesor universitar. În plus, numărul de articole și de citări devine un criteriu de selecţie în evaluarea dosarelor de concurs. Cu cât un cadru didactic publică mai mult – indiferent de conținut – cu atât are șanse mai mari să urce în ierarhia academică.

Pe lângă promovare, există și stimulente financiare directe. Multe universități din România acordă sporuri sau bonusuri pentru articole publicate în reviste cotate, mai ales dacă acestea sunt în primele două quartile (Q1 sau Q2) din clasamentele de impact. În lipsa unui sistem de evaluare a calității reale a cercetării, aceste recompense sunt distribuite strict pe baza indexării și a numărului de apariții.

Publicarea frecventă și creșterea artificială a citărilor ajută, de asemenea, la obținerea de granturi de cercetare. Programele naționale și europene analizează dosarele în funcție de CV-ul științific, iar un portofoliu încărcat cu articole „cotate” poate masca lipsa de substanță. Practica devine astfel un mijloc de a accesa fonduri publice în mod discutabil, pe baza unei performanțe științifice simulate.

Beneficiile nu se opresc aici. În universitățile românești, ocuparea funcțiilor administrative – cum ar fi cele de decan, prorector sau director de departament – este adesea condiționată de un CV „impresionant”. În lipsa unor comisii care să evalueze conținutul lucrărilor, cantitatea devine criteriul decisiv. Astfel, revistele rapide și ușor de accesat devin o rampă de lansare către funcții de conducere și decizie.

Nu în ultimul rând, profilul online al unui cercetător – pe Google Scholar, ResearchGate sau ORCID (Open Researcher and Contributor ID) – contează tot mai mult în evaluările internaționale, la conferințe sau în parteneriate academice. Chiar și atunci când calitatea științifică este îndoielnică, un volum mare de articole și un număr mare de citări pot crea impresia unui cercetător de top, facilitând accesul la rețele internaționale sau colaborări aparent prestigioase.

În spatele acestei „industrii a citărilor” se află o realitate tristă: nu cercetarea de calitate este răsplătită, ci abilitatea de a exploata metehnele sistemului. Iar în România, sistemul universitar rămâne vulnerabil la aceste strategii, în absența unor filtre serioase care să facă diferența între știință și impostură.

Cazul Dan C. Vodnar, profesor la Facultatea de Știința și Tehnologia Alimentelor din cadrul USAMV Cluj-Napoca

Conform profilului său Google Scholar, Dan C. Vodnar are un total de 14.141 de citări, dintre care 12.379 au fost înregistrate începând cu anul 2020. Acest volum semnificativ de citări în doar câțiva ani sugerează o activitate publicistică extrem de intensă și o prezență susținută în reviste care oferă o vizibilitate mare, dar ridică și întrebări privind tipul de reviste, colaboratori sau posibile rețele de citare.

Indicele său h este de 64 (60 din 2020), ceea ce înseamnă că are cel puțin 64 de articole care au fost citate fiecare de minimum 64 de ori. Acesta este un scor remarcabil pentru un cercetător român, dar într-un context global și în domenii foarte competitive (cum este biotehnologia alimentară) astfel de valori sunt atinse de obicei fie de lideri de laborator cu activitate internațională vastă, fie prin strategii de autopromovare editorială.

i10-indexul, care arată câte articole au fost citate de cel puțin 10 ori, este de 214 în total și 207 din 2020. Asta înseamnă că aproape toate articolele relevante ale profesorului Vodnar sunt citate, ceea ce poate indica fie un interes autentic pentru temele sale de cercetare, fie un sistem de citare bine întreținut – adesea printr-un cerc restrâns de colaboratori sau reviste cu politici editoriale relaxate.

Indicele h, cunoscut și sub denumirea de h-index, este un indicator frecvent utilizat în mediul academic pentru a măsura impactul științific al unui cercetător. Acesta combină două criterii: numărul de articole publicate și numărul de citări primite de acestea. Conceptul a fost introdus în 2005 de fizicianul Jorge E. Hirsch și a devenit rapid o unealtă importantă în evaluarea carierelor universitare.

Funcționarea este, teoretic, simplă: un cercetător are un indice h egal cu x dacă x dintre articolele sale au fost citate de cel puțin x ori fiecare. De exemplu, dacă cineva a publicat 10 articole, iar 5 dintre ele au fost citate de cel puțin 5 ori, atunci h-indexul este 5. Acest sistem recompensează nu doar vârfurile, ci și consistența impactului – nu ajută să ai un singur articol foarte citat, dacă restul trec neobservate.

În practică, indicele h este utilizat de comisii de evaluare pentru acordarea de burse, granturi, funcții universitare sau premii academice, ceea ce îl face extrem de valoros în carierele academice.

Deși pare un criteriu echitabil, indicele h are numeroase vulnerabilități. Nu ține cont de poziția autorului în lista de semnatari, cum ar fi dacă este prim autor sau doar colaborator. Nu permite comparații corecte între domenii. În medicină sau științele vieții, citările sunt mult mai frecvente decât în științele umaniste sau drept. Mai mult, poate fi manipulat. Prin autocitări repetate, un autor își poate umfla artificial scorul. Prin citări de grup, un cerc restrâns de colaboratori se poate susține reciproc. Iar publicarea în reviste „prietenoase”, unde procesul editorial este permisiv și rapid, contribuie și ea la creșterea accelerată a citărilor.

Există și alte tactici prin care un cercetător își poate cosmetiza h-indexul. Publicarea de articole scurte în reviste open-access, dar în număr mare, poate crește șansele de citare. Colaborarea repetată cu același grup de autori creează un ecosistem închis de citări. Unii cercetători devin membri în consilii editoriale ale unor reviste cu reputație controversată – de exemplu, cele din grupul MDPI – unde au acces mai ușor la publicare. În plus, articolele de tip „review”, care sintetizează literatura dintr-un domeniu, sunt adesea mai citate decât cele de cercetare originală și sunt folosite strategic pentru a crește scorul.

Toate aceste practici, chiar dacă sunt legale sau tolerate, ridică semne de întrebare în legătură cu valoarea reală a unui indice h ridicat. Nu orice scor mare indică inovație sau contribuție relevantă. În multe cazuri, el poate ascunde o activitate editorială prolifică, dar superficială, care urmărește mai degrabă punctajele academice decât progresul științific autentic.

Printre altele, Vodnar figurează în consilii editoriale ale revistelor MDPI, cum ar fi Coatings. Asta facilitează acceptarea rapidă a articolelor proprii sau ale colaboratorilor, iar practica ar putea fi văzută drept conflict de interese în multe medii academice serioase.

Cel  mai citat articol al profesorului Dan C. Vodnar este publicat în 2019 în revista Polymers, editată de MDPI. Lucrarea, intitulată „The use of chitosan, alginate, and pectin in the biomedical and food sector—biocompatibility, bioadhesiveness, and biodegradability”, semnată alături de Gheorghe Adrian Martău și Mihaela Mihai, a strâns până acum 538 de citări, o performanță impresionantă pentru un articol românesc din zona științelor alimentare.

Pe hârtie, acest succes pare o dovadă clară de impact academic. Dar la o privire mai atentă, apar semne de întrebare.

Polymers face parte din portofoliul extins al MDPI, o editură elvețiană care a cunoscut o ascensiune spectaculoasă, dar care este criticată frecvent pentru practicile editoriale ultrarapide, recenzarea superficială și taxele ridicate pentru publicare.

MDPI a fost inclusă temporar în lista negră Beall’s List, dedicată revistelor „predatory”, și a fost exclusă de la anumite indexări Clarivate (Journal Citations Reports) în 2021 pentru „activitate citabilă neobișnuită”. Deși ulterior a fost reinclusă în unele baze de date, reputația ei rămâne controversată.

Al doilea cel mai citat articol al lui Vodnar, intitulat „Whole grains and phenolic acids: A review on bioactivity, functionality, health benefits and bioavailability” a fost publicat în Nutrients în 2018, o revistă open access, care, în mod deloc suprinzător, este parte din portofoliul MDPI. Acest articol a acumulat 412 citări.

MDPI  Cluj-Napoca, o afacere de milioane deţinută şi administrată de chinezi

MDPI OPEN ACCESS PUBLISHING ROMANIA SRL  s-a deschis în Cluj-Napoca în anul 2019 şi este deținută și administrată de doi chinezi:  Lin Di Fan şi  Lin Shukun. Compania are sediul pe bulevardul 21 decembrie 1989 în complexul The Office. Conform ultimelor date financiare raportate, în anul 2023, compania a avut o cifră de afaceri de 13 099 617 euro şi un profit net de 482 053 euro. 

Practicile de publicare și citare rapidă, adoptate de mulți universitari români în colaborare cu MDPI şi cu aşa-numitele predatory journals, se distanţează de tot ce înseamnă etică academică. Deși aceste tehnici pot aduce beneficii imediate, precum promovarea în carieră, stimulente financiare și acces la granturi, ele ridică suspiciuni serioase legate de autenticitatea cercetării științifice 

Cazul profesorului Dan C. Vodnar, cu un număr impresionant de citări oferă o privire clară asupra unui sistem care valorifică mai degrabă cantitatea decât calitatea cercetării. Publicarea într-o revistă indexată, chiar și atunci când procesul editorial poate fi mai permisiv, devine un criteriu esențial de evaluare în universitățile românești. Totuşi, aceste practici pot duce la o falsă impresie de progres științific, ascunzând uneori lipsa de originalitate sau de inovație în cercetare.

În contextul actual, MDPI continuă să fie o platformă controversată, cu o ascensiune rapidă și cu un impact evident asupra carierelor academice, dar și cu numeroase semne de întrebare legate de integritatea procesului de publicare. În România, lipsa unui sistem riguros de evaluare a calității reale a cercetării favorizează aceste strategii de autopromovare, ceea ce face ca sistemul universitar să fie vulnerabil la manipularea indicatorilor academici.

Citeşte şi:

Ministerul Educaţiei îşi bate joc de doctoranzi